Printr-un scârţâit scurt şi isteric, uşa CAP-ului se închise în urma lui. Dacă nu şi-ar fi uitat pe marginea sobei  insigna de teleportare, Marin şi-ar fi putut da seama că sunetul produs de balamelele porții, este foarte asemănător (unii dintre cei mai răutăcioşi,  ar spune identic ) cu sunetul scos de Monica Columbeanu, atunci când Irinel îi cumpără o poşetuţă.

Totuşi, pe Marin nu-l interesau detalii  de felul acesta. Lucrurile fără esențã îl oboseau, şi încerca să le ocoleascã . Pentru el,  lumea show-biz-ului era un subiect tabu, la fel de îndepărtat că şi Aro-ul la care visa de ani de zile.

Întregul sãu univers, avea totuşi un ax central. Axul (deşi îmi dau seama că expresia e puţin forţată, dar totuşi), axul existenței sale era Viorica. Toatã lumea să  se învârtea în jurul Vioricăi, simțea că dragostea ce i-o poartă, îl vă face să treacã peşte ruşinea excluderii din CAP şi Consiliul Obştesc.

La rândul ei, Viorica nutrea şi ea sentimente puternice. Foarte puternice. Pentru Gelu!

Cine este acest Gelu? Pentru Viorica, Gelu este “un om care, nu ştiu cum că să mă exprim, un om care, hmm…care înţelege femeia şi ce vrea ea, un domn..dă, un domn care mă ascultă; tu nu mă asculţi ,Marin!”

“De ce Gelu şi nu eu?” se întreba cu amărăciune Marin, chiar înainte de tăiatul lemnelor seara.

“El este tot ce nu e Marin, are Aro, are pământ şi tovarăşul prim-secretar îl ţine sub aripa sa protectoare” îşi spunea Viorica, în timp ce Marin execută ritualul crăpatului de lemne seară.Lui Marin, precum lemnelor, i-ar fi crăpat obrazul dacă s-ar fi aflat în sat că nevastă-sa îl înşeală.Excluderea din CAP şi ostracizarea din Consiliul Obştesc fuseseră prea mult pentru el.Nu mai avea tăria să facă faţă încă unui eşec.

“E totuşi prea mult pentru mine. Nu ştiu ce să mai cred. Din cauză ei m-au dat afară, pentru ea am furat cartofii ăia nenorociţi şi din cauză ei şeful de post m-a bătut cu coadă de la sapă, pe hotar, în văzul tuturor.Cum dracu Gelu o ascultă şi eu nu? O să vorbesc şi cu Gelu într-o zi.”

În cele din urmă, sătul de viaţa monotonă şi de respingerile Vioricai, Marin hotărî că e momentul să-şi folosească insignă de teleportare.

E momentul să mă abat puţin de la cursul firesc al istorisirii şi să vă ofer câteva detalii de ordin vestimentar; Marin nu  era câtuşi de puţin un (că să folosesc un termen din viitor) fashion icon. Hainele sale erau simple, pantalonii deşi găuriţi în fund, ofereau un confort termic rezonabil (deşi uneori fundul îi mai îngheţă în staţia de autobuz).În puloverul oferit de Viorica, murdar de vaselină, pe gât şi cotul drept, el se simţea foarte confortabil. Dacă, peste 20 de ani, consătenii l-ar fi văzut, i-ar fi spus lui Marin că e îmbrăcat “casual.”

Totuşi, am pornit de la starea de angoasă filosofico-sentimentala pe care o încerca Marin.Nemaiputând suporta,  el îşi luă insignă de teleportare din dosul grajdului ( i-o ascunse acolo Viorica, pentru că Marin mai avea prostul obicei să se teleporteze noaptea, iar ei nu-I plăcea să doarmă singură) şi plecă.

Plecă spre lumi mai bune, unde el speră că femeia să se îndrăgostească de ţine, nu de Aro-ul tău, să te privească aşa cum eşti în realitate, nu prin prismă relaţiilor tale cu tovarăşul prim-secretar său cu şeful de post.Că dintr-un somn adânc, după o lungă călătorie prin lumi paralele, Marin se trezi într-un cămin cultural, dar mult mai curăţ, decât cel din Sfeclea. Pentru câteva secunde, el rămase mut în faţa luminilor care  chicoteau pe puloverul lui uns cu vaselină. Deşi în timpul călătoriei fantastice. Marin şi-a pierdut ochelarii, el reuşi fără prea mare efort, să descifreze cuvintele de la intrarea principală a “căminului cultural”.

Bam…Bamb…Bamboo. Ăsta era..Bamboo!

Mulţi se uitau ciudat la el, dar în acelaşi timp şi cu invidie disimulată.

“Ce cool pantaloni rupţi un cur, ce bine îi stau pe fund , ce super pullover plin de vaselină, oare din ce colecţie o fi?”, ăsta se întrebau mulţi băieţei şi fetiţe.

Pentru primă dată în viaţă, Marin se simţea apreciat. Dacă ar fi ştiut că vă stârni sentimente de  această natură, şi-ar fi pus şi mai multă vaselină pe coate şi guler, iar găurile de pe cur şi le-ar fi făcut şi mai mări. Dar acum regretele sunt tardive. Şi că venind vorbă de găuri, să ştiţi că gaură din sufletul lui Marin, călătoria fantastică nu reuşi  să i-o închidă.Orgoliul rănit de către Viorica, conjugat cu nevoia să de afecţiune, l-au scos în preajmă Virginiei (mulţi răutăcioşi ar spune că de vreo 8 ani, numele ei nu mai are nimic în comun cu suavă făptură).

Discuţia cu Virginia decurgea lin şi plăcut.Virginia se arată foarte interesată de pornirea pe timp de iarnă a unui tractor U-650, iar Marin era entuziasmat de ofertă de genţi  din Mall.

Totuşi, el şi-a dat seamă că lumea această nu i se potriveşte.Printr-un gest impulsiv, dar necesar, Marin luă insigna de teleportare şi ajunse din nou, în 1987, în braţele Vioricai.Viorica visă copios la acea oră târzie din noapte.

Zorii zilei se apropiau, dar înainte de a adormi, Marin simţi mâna caldă a Vioricăi şi un “te iubesc”, spus abia soaptit.

Şi-a dat seama că e fericit şi a adormit în braţele ei……….

Cred ca foarte putini din aceasta tara sunt capabili sa gandeasca rational, rece, echilibrat. Prin partile noastre, exista un tip foarte special de om: ULTRASUL. Ultrasul nu are cultura dialogului, ultrasul urla, pentru ca in mintea ultrasului exista un pricipiu clar, conform caruia cel care urla mai tare, are dreptate. Ca e vorba de politica, sport, religie, ultrasul este omniprezent, extrem de vocal si violent.

Imi place sa cred ca nu sunt unul dintre acesti ULTRASI. Ma simt foarte impacat cu mine, deoarece atunci cand ai putine asteptari de la tara unde vietuiesti si de la oamenii cu care intri in contact, dezamagirile sunt mai  mici. Sunt ferm convins ca tara asta nu are absolut nici o sansa de modernizare, niciodata, sau cel putin nu in viitorul apropiat.

Nu cred ca PNL-ul ar fi dus Romania pe “noi culmi ale dezvoltarii” (desi  am o gandire liberala si dintre toate partidele, cel mai aproape de mine consider ca e Partidul National Liberal ), consider ca rolul mesianic care i se atribuie lui Johannis este exagerat, consider ca Mircea Geoana se ridica extrem de putin, peste nivelul celebrei porecle.

Totusi, cred ca inca 5 ani de zile, cu circarul portocaliu, este mult prea mult, pentru orice om cat de cat zdravan la cap.Faptul ca peste 5 milioane de oameni au votat un circar,reprezinta pentru mine, un mix sinistru de sila, dezamagire si tristete.

Lasand la o parte fanatismul si judecand rece, cred ca o formula cu Geoana presedinte, Johannis premier si ministru liberal la economie, ar fi rezolvat macar 1% din gravele probleme de functionalitate pe care le are Romania.

Probabil apogeul absurditatii il reprezinta faptul ca Mircea Geoana, a obtinut cu 15 000 de voturi mai mult decat Basescu, in interiorul granitelor, iar cei care practic ne-au hotarat soarta, sunt cei care au extrem de putin, tangenta cu tara. Pe locul 2 in topul absurditatii, dar la extrem de mica distanta de marele trofeu, se situeaza afirmatia lui Traian Basescu din noaptea alegerilor : “Un fleac; i-am ciuruit!”, o afirmatie care nu poate decat sa-ti intoarca stomacul pe dos. Cum dracu poti sa te umfli in pene, cand ai obtinut doar 70 000 de voturi in plus, din totalul de vreo 11 milioane?

Nu trebuie sa ai o cultura politica f ascutita, nu trebuie sa fii zilnic conectat la canale de informare, nu trebuie sa citesti “The Economist”, ca  sa-ti dai seama tara asta nu mai are absolut nici o sansa de redresare, pe un drum firesc  si productiv, ca de pilda cel avut in perioada interbelica.

Oricat de surprinzator ar parea, vinovata pentru starea absolut deplorabila in care au ajuns lucrurile in tara asta, nu e mult blamata clasa politica, ci noi. Cred ca nu trebuie neglijata, incredibila si indraznesc sa spun singulara, capacitate de-a se lasa prostit a poporului roman. (utima incercare de prostire pe fata, de insultarea a bunului-simt primar, e referendumul pentru Parlamentul Unicameral, o mega-prosteala , orchestrata de un hiper-nesimtit, votat si de catre mine in 2004).

Intr-o tara cu o cultura a valorilor putin peste zero, Elena Udrea, Berceanu, Pogea si multi altii, nu cred ca ar aparea la nici o televiziune , de orice fel. In topul antipatiei mele infinite si mereu regenerabile se afla domnul Pogea. Pe langa faptul ca am simtit o puternica senzatie de voma, atunci cand solutia pentru finante a “Independentului” Croitoru a fost tot Pogea, ideea de a plati un impozit minim, mi se pare o mare tampenie, la care au renuntat si francezii, vazand ca e contraproductiva. Cum dracu in perioada de “crestere negativa” (cum ii place Presedintelui sa spuna) sa supraimpozitezi companiile? Cam cat de bou sa fii? Sigur, Romania fiind tara extremelor, se putea marsa si pe cealalta cale (hiper ajutoare de stat pentru companii falimentare), deci se putea si mai rau. Totusi, nu trebuie sa fii contabil la Marmosim, ca sa-ti dai seama ca neimpozitarea  la sange a companiilor, le creste lichiditatile, se pastreaza locurile de munca , iar cantitatea de bani neimpozitata pana la urma tot in consum se intoarce (intr-o forma sau alta) si prin urmare, la bugetul statului.

Din cate vad, problemele Romaniei, sunt mereu aceleasi de zeci de ani,Schimbarea la fata a Romaniei din anii 30, a lui Cioran, se pliaza perfect pe  realitatile din 2009.

Ca sa nu ma multumesc sa observ,  propun si solutii; cred ca schimbarea trebuie sa vina in primul rand  la nivel individual (suna pueril, stiu, dar cred ca trebuie sa privim si in adancul nostru).  In al doilea rand, cu baietii si fetele din ultimul an de la Guvernare, nu se mai poate. Ei trebuie sa plece, sa-si ia o pauza (pe mare, pe uscat, pe marmura) si sa lase locul si altora.In al treilea rand, intelectualitatea veritabila a Romaniei, trebuie sa iasa din amorteala sau din inregimentarea tampa, si sa propuna solutii autentice, sa refuze  aparitia in spatiul public a tot felul de cacati cu ochi si sa se implice activ in modernizarea statului.

Cred ca in aceste luni, statul roman isi joaca stabilitatea financiara si politica pe o perioada lunga de timp, de acum incolo.

“Ceea ce ne mana nu este catusi de putin sa cucerim Cosmosul, ci doar sa extindem la limitele acestuia Pamantul… Suntem umanitari si nobili, nu vrem sa subjugam alte rase, vrem doar sa le transmitem valorile noastre si sa le preluam in schimb mostenirea. Ne consideram cavalerii sfantului contact. Este o a doua minciuna. Nu cautam pe nimeni, in afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi in care sa ne rasfrangem. Nu stim ce am putea face cu alte lumi.” (Stanislaw Lem, Solaris)

Cred ca omul are nevoie din cand in cand de filme-oglinda…filme care ii descriu resorturile intime dupa care se ghideaza existenta si simturile sale.Tarkovski creeaza in Solaris o lume-oglinda, in care angoasele si neputinta omului sunt revelate minunat.
Frumusetea filmului nu vine numai din interpretarea perfecta a personajele, din secventele ce au intrat in istoria cinema-ului, ci din mesajul filosofic pe care-l transmite filmul: omul este incapabil sa inteleaga fenomene neincluse in sfera obisnuitului, deoarece se lasa ingradit de propria ratiune, nemaicrezand in “minuni”.

Intr-o lume in care a fi cat mai vocal, reprezinta o virtute unanim acceptata, Kim Ki-Duk vine cu o abordare cu totul neobisnuita: terapeutica tacerii.

In 3-Iron (Empty Houses), cele 2 personaje principale “comunica”(desi pe parcursul filmului niciunul din ei nu rosteste vreun cuvant) la un nivel inaccesibil celorlalti, creandu-si din realitatea senzoriala, un mediu in care pot respira si iubi.

3-Iron este un film recomandat celor care dincolo de material si concret, isi doresc sa vada si sa respire “altceva”.


“It’s hard to tell that the world we live in is either a reality or a dream” (Kim Ki-Duk)

….blogul e in constructie, pana produc “fresh content”, postez trailerul unui film care m-a marcat profund